Sfanta Euharistia medicament duhovnicesc
<>
(Gal. 2:20)
Viața duhovnicească în Hristos, în toată frumusețea și întregimea ei sacramentală este o sfințire continuă prin Sf. Taine, o împărtășire cu Hristos Domnul, o trăire în Duhul Sfânt.
Deși de sute de ani, omenirea se chinuie să descopere acel panaceu miraculos care să tămăduiască orice neputință trupească și sufletească, ba chiar mai mult, să ne izbăvească de cea mai cumplită boală, moartea, Creștinismul are tot ce e mai dumnezeiesc și mai îndumnezeitor, răspunsul la orice căutare: îl are pe Hristos, Jertfa cea Vie. Astfel, cine vrea să cunoască și să trăiască pe Hristos, cine vrea să se lase pătruns de lucrarea Duhului Sfânt, cine dorește și vrea să fie cu adevărat un mădular viu în trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu, cine dorește să-și curățească sufletul și să-și sfințească trupul, trebuie să se împărtășească de Jertfa Mântuitorului și să răspundă chemării din timpul Sintei Liturghii (,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă”) pentru a se face părtaș la „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” și din „antidotul morții”.
La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând:,, Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu..” și „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu..” și , văzând ce se întâmplă , ne punem de multe ori întrebarea : care mai este rostul Sf. Liturghii dacă la multe din aceste slujbe de peste an, nimeni nu răspunde acestei chemări dumnezeiești, îndrăznind să „ia” și să „bea” din ceea ce ne oferă Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan, găsim în capitolul VI, cea mai profundă și mai directă învățătură biblică cu privire la rostul împărtășirii cu Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, ne veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine, și Eu întru el”(In. 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtășirii, și anume: intrarea în relație de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum și dobândirea vieții veșnice.
Întrucât perioada ce urmează este una cu multă încărcătură duhovnicească, în care mulți dintre credincioși urmează să se pregătească corespunzător pentru măritul praznic al Învierii Domnului, voi prezenta în cele ce urmează latura practică în ceea ce privește împărtășirea cu Sfintele Taine.
Încă din primele secole creștine, Sfinții Părinți nu au văzut împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel care merge bine pe calea cea strâmtă a mântuirii, ci și ca pe un „medicament” oferit celor slabi, „căci nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”(Mt. 9,12). Altfel spus, din punct de vedere ecleziologic, Sf. Taine sunt cele care ne fac părtași direcți la comunitatea creștină, devenind „mădulare ale Bisericii”, dar în același timp Împărtășania fiind și „o hrană de drum”, pe parcursul acestei vieți, fără de care petrecerea noastră pe acest pământ ar fi mai mult iad decât rai.
Majoritatea Sf. Părinți, pe baza tradiției apostolice și a părinților din primele veacuri, a practicat și a recomandat comunităților creștine împărtășirea cât mai deasă, considerând Sf. Euharistie ca fiind ,,singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o pregătire duhovnicească înainte. Ei au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtășirea clerului și a credincioșilor mireni cu Trupul și Sângele Domnului. În acest sens, canonul al VIII-lea apostolic prevedea: „ Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice al cleric săvârșindu-se Sf. Liturghie, nu s-ar împărtăși, să spună cauza. Și dacă ar fi binecuvântată să aibă iertare; iar de n-ar spune-o să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de sminteală și a făcut să nască bănuiala împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca și când nu ar fi validă.” Canonul al IX-lea urmează și îl completează pe precedentul, nelimitându-se numai la treptele clerului, ci și la mireni:”Toți credincioșii care intră în biserică și ascultă scripturile, dar nu rămân în continuare la slujbă și la Sf. Împărtășanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică”. Împărtășirea întregii adunări din Biserică este sprijinită și de rugaciunile citite de preot încă din primele momente ale dumnezeieștii slujbe:„...dă celor ce se roagă împreună cu noi să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtășească cu Sf. Tale Taine..”, iar mai târziu: ,,...și ne învrednicește prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul..”. Cu alte cuvinte , preotul în altar cere de la Preaputernicul Stăpân , sfințirea materiei nu pentru el , ci pentru poporul ce stă de față și așteaptă momentul cuminecăturii.
În trecut , în primele patru-cinci secole creștine, credincioșii fără impedimente se împărtășeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simțitor începând chiar cu secolul al IV-lea; și de aceea Sf. Părinți au fost nevoiți să înceapă lupta împotriva noilor „curente”, chemând neîncetat poporul la „Cina cea cerească”. Sf. Ioan Hrisostom, pune această îndepărtare pe seama indiferenței oamenilor și a neînfrânării lor, care nu mai doreau să ducă o viață în curăție ca să se împărtășească în fiecare zi. Sf. Chiril al Alexandriei, confruntându-se cu aceeași problemă, face o comparație între căderea lui Adam și căderea omului în lipsa ,,Izvorului Vieții”:,, La început, când omul (Adam) nu era vrednic de mâncare, diavolul l-a făcut să mănânce,iar acum, când Hristos ne-a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, îndepărtându-ne de Sf. Împărtășanie, ne facem vrășmași ai lui Dumnezeu și prieteni ai diavolului.” Vedem deci câte rele ne provocăm noi înșine prin refuzul de a ne pregăti sufletește și trupește pentru a ne împărtăși mai des. Dar chiar dacă de fiecare dată accentul cade pe vrednicie, Părinții Bisericii au vorbit și de anumite perioade limită legate de primirea Sf. Taine. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare , precizează în scrierile sale că ,,Împărtășirea zilnică și hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos e un lucru bun și folositor, căci El Însuți o spune limpede:,,Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică.” În Apus, Sf. Ambrozie al Milanului, Fer. Augustin și Sf. Ioan Casian vorbesc despre aceeași necesitate zilnică a Cuminecăturii, acceptând doar în cazuri excepționale împărtășirea doar o singură dată pe săptămână (duminica). Părinții de mai târziu , considerau și ei împărtășirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creștin, iar Sf. Simeon al Tesalonicului, arătând folosul și necesitatea împărtășirii cu Hristos, atenționează pe creștini de a nu depăși 40 de zile fără primirea Împărtășaniei.
Pe lângă aceste lucruri, mulți creștini refuză deasa unire cu Hristos pe motivul nevredniciei. Aceasta însă nu poate fi nicidecum un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluția nu este alta decât dobândirea vredniciei și nu doar o simplă constatare a nevredniciei. Sf Ioan Gură de Aur spunea că ,,cel care nu este vrednic să se împărtășească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vrednicia nu ține de timpuri”. Deci nu putem afirma că vrednicia apare și dispare în anumite perioade ale anului ( cum ar fi posturile și marile sărbători), ci este o stare generală a unei persoane umane conștiente și responsabilă de păcatele sale. Până la urmă, și în Scriptură găsim că nu este om fără de păcat; cu alte cuvinte toți oamenii suntem la fel- păcătoși. Diferența constă în faptul că unii se pocăiesc, pe când alții nu. Unii prin harul lui Dumnezeu, pe care îl cer în permanență în rugăciunile lor, își văd fiecare păcat și se căiesc în sufletele lor, pe când alții, stăpâniți de păcat , dar mai ales de păcatul ignoranței, chiar dacă își văd păcatele refuză o pocaință sinceră, pocăindu-se doar formal pentru a merge spre Sf. Potir, împărtășindu-se astfel într-adevăr cu nevrednicie.
Sf.Ap. Pavel spune clar că ,,oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au și murit”(I Cor 11:27-30). În baza acestor trimiteri biblice, Sf. Părinți atestă că cei care au păcate grave, într-adevăr nu se pot împărtăși cu Sângele lui Hristos, așa cum spune și Sf. Simeon Metafrast în una din rugaciunile dinainte de Împărtășanie: ,,este foc care arde pe cei nevrednici”.
Cu toate acestea , accentul în Biserica Creștină nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici , ci pe efortul comun al penitentului și al duhovnicului de a renunța la păcat și de a aspira spre desăvârșire.
Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: ,,Am făcut păcat mare, și voiesc să mă pocăiesc trei ani.Zis-a bătrînul :” Mult este.” Iar cei de față au zis: Până la patruzeci de zile? Și iarăși a zis: „Mult este; că eu zic, că dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai adăuga la păcatul său, și în trei zile îl primește pe el Dumnezeu”. (Everghetinosul,vol. I.,pg. 21)
Și în Didahia Apostolică întâlnim cuvinte de o mare însemnătate: ,,Dacă este cineva sfânt, să vină. Dacă nu este , să se pocăiască și să vină.” Observăm aici, că accentul este pus pe cuvintele ,, să vină”, privind pocăința ca o stare intermediară , ajutătoare în această chemare. Vedem astfel că Dumnezeu dorește în primul rând voință din partea noastră . Dacă dăm dovadă de aceasta, El înmulțește harul Său în noi pentru a ajunge la adevărata virtute și vrednicie. Nu suntem niciodată îndreptățiți doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Până la urmă pocăința este haina cu care intrăm la nunta Mirelui. Dacă ne retragem de la Împărtășire din cauza nevredniciei, nu vom fi niciodata fericiți pentru Cina Domnului, ci din contră , vom fi pedepsiți pentru că nu ne-am făcut vrednici de a răspunde ,,invitației la ospăț”.
În Tradiția Bisericii, pocăința înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului, părerea de rău, lacrimile, nevoința după putință, rugăciunea insistentă.
“ Zis-a Ava Alonie: Că de va voi omul, de dimineață pînă seara ,vine la măsură dumnezeiască “(Everghetinosul vol.,pg. 24.)
Toate acestea trebuie îmbrăcate într-o Spovedanie sinceră în fața duhovnicului nostru.
O altă problemă legată de deasa împărtășanie este cea a postului. Postul este privit ca o intensificare a stării de pocăintă și ca o dezradăcinare de patimi, lucruri foarte trebuincioase celui care vrea să se unească cu Hristos. Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtășirea este legată exclusiv de post. Sf. Părinți care se împărtășeau zilnic cu Tainele cele de viață dătătoare, nu posteau în fiecare zi. Preoții , și în special cei de mir , nu postesc 3 zile sau o săptămână înainte de Sf Liturghie. Ba are voie să mănânce carne și sâmbătă seara, cu câteva ceasuri înainte de Sf. Euharistie.
Vedem însă că cei mai mulți preoți cer creștinilor să postească o săptămână înainte de a se împartăși sau cel puțin trei zile. Cu alte cuvinte , dacă un creștin ar vrea să se împărtășească duminical ,ar trebui să țină post tot anul. Pentru a nu cădea în extreme, Sf. Părinți au rânduit ca cel dornic de împărtășanie deasă să aibă binecuvântarea duhovnicului, fiind necesară o spovedanie la câteva săptămâni și postul de miercuri și vineri (eventual luni). Acest lucru este valabil însă pentru cei care merg regulat la biserică, țin toate posturile, au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat și lucrează virtutea.
Concluzii
În concluzie,credința noastră în Euharistie nu este și nu trebuie să fie un lucru superficial. Dacă nu este o credință vie, Sf. Taine nu aduc nici o schimbare în om , Hristos nu mai lucrează prin harul Său.
Lumea de azi trece printr-o criză de ordin liturgic destul de gravă: creștinul participă doar la Liturghia duminicală, se împărtășește de puține ori pe an și îl simte pe Hristos din ce în ce mai rar. În acest fel credința devine dintr-un lucru natural, firesc, în ceva fals, sintetic.
Datoria și misiunea preoților se simte din ce în ce mai necesară. Sfânta Cuminecătură, ,,medicamentul nemuririi” este cel care ne poate vindeca de toate rănile morale ale secularizării, înțeleasă ca lipsă de dragoste pentru viața liturgică din sânul Bisericii. Mai mult , încredințați cu adevărat că Sf. Euharistie este ,,medicamentul” desăvârșit, niciodată nu o vom mai privi ca pe un „premiu” sau „recompensă” pentru anumite eforturi ale noastre, ci ca pe o hrană care ne îndumnezeiște, care ne face să devenim ,,mai oameni”.
http://ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20111-euharistia-taina-...
http://ziarullumina.ro/euharistia-medicament-pentru-vesnicie-92396.html
http://ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20602-poate-sfanta-impa...
http://www.apologeticum.ro/2013/02/sfantul-ioan-gura-de-aur-despre-impar...
http://www.chibzuintza.ro/medicamentul-nemuririi-taina-sfintei-euharisti...
Everghetinosul, vol. I-II, Editura Egumenița, 2009, Galați.
euharistia_ca_medicament.docx
