MONAHISMUL BIZANTIN

                                                                                             Monahismul bizantin

Monahismul reprezintă esenţa credinţei ortodoxe. Originalitatea Bisericii Bizantine este strâns legată de viaţa monahală. Michelina Tenace afirmă despre importanţa monahismului în creştinătatea răsăriteană: „Monahismul e un capitol atât de important al creştinismului oriental, încât s-ar putea spune că Orientul creştin nu există fără monahism şi că, în afara lui, nu i-am putea înţelege originalitatea; asta pentru că, în istoria Orientului creştin, aproape tot ceea ce constituie teologia şi sensibilitatea sa spirituală provine din monahism. Nu e considerat esenţial doar pentru înţelegerea istoriei Orientului creştin, ci şi pentru însăşi viaţa bisericii”.[1] Pe lângă faptul că monahismul bizantin reprezenta desăvârşirea spirituală, acesta a fost şi un factor activ în luptele pentru adevărurile teologiei ortodoxe.

În secolele premergătoare dinastiei macedonene, monahii sunt întâlniţi la toate nivelele disputelor pentru adevărul de credinţă. Nu puteau lipsi nici din disputele pentru cultul icoanelor, fiind printre cei mai aprigi apărători ai venerării icoanelor ce simbolizau chipul lui Dumnezeu. Despre rolul lor în această luptă şi locul lor în economia creştinismului răsăritean, părintele profesor Emanoil Băbuş afirmă: „Rolul jucat de monahismul bizantin în obţinerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor ne ilustrează faptul că acesta nu era numai o şcoală a desăvârşirii spirituale, ci şi o clasă ce se simţea responsabilă pentru conţinutul de credinţă şi pentru soarta Bisericii în general. Specificul comportamentului şi al ideologiei monastice, opoziţia faţă de toate necesităţile acestei lumi, au dat naştere în Bizanţ unei teologii ce poate fi numită monahală”.[2]

Viaţa monahală are o vie şi adâncă tradiţie în lumea bizantină. Primii episcopi sunt părinţi ai pustiei. Idealul monastic reprezenta opusul vieţii aglomerate, din oraşe. Din acest motiv mănăstirile sunt locuri izolate care asigurau o apropiere spirituală mai profundă faţă de Dumnezeu. Concepţia bizantină prevedea că asceza monastică duce nemijlocit la Dumnezeu. Rangul episcopal era prevăzut membrilor acestei categorii. Putem spune că „mediul monastic conferă autoritate spirituală episcopului”.[3]

Toţi patriarhii proveneau din acest mediu. La insturarea primului împărat macedonean, Vasile I, monahismul reprezenta o realitate de netăgăduit în cadrul Bisericii Bizantine. Putem da un exemplu elocvent pentru a vedea importanţa sa în cadrul spiritualităţii răsăritene, a credinţei că viaţa ascetică, specifică monahilor reprezintă calea spre fericirea veşnică. Astfel, pe vremea patriarhului Nicolae Misticul, urmaşul cel mai de seamă al patriarhului Fotie, împăratul Leon al VI-lea a cerut dispensă pentru a se recăsători a patra oară. Evident că patriarhul Nicolae a refuzat acest lucru. Împăratul a cerut unui preot să oficieze Taina Căsătoriei cu Zoe, fără aprobarea patriarhului. Acest lucru a adus protestele patriarhului şi a lumii monahale, fapt ce a dus la depunerea lui Nicoale Misticul din scaunul patriarhal şi exilarea sa. Acest lucru a declaşat un puternic scandal în Imperiu.

Înainte de a muri, împăratul Leaon al VI-lea îl reaşează pe scaunul patriarhal pe Nicolae care, sub domnia împăratului Roman I Lecapenos, o obligă pe împărăteasa Zoe să îmbrăţişeze viaţa monahală, pentru a obţine iertarea gravelor păcate.[4] Îmbrăcarea hainei monahale de către personalităţile de rang înalt a constiuit o tradiţie specifică creştinismului bizantin, pe care o întâlnim şi în istoria românilor, în special la domnitori şi boieri.

Tradiţia monastică are urme vechi şi în teritoriile de la Dunărea de Jos. Potrivit Sfântului Chiril al Ierusalimului, în secolul al IV-lea, existau mănăstiri la goţi şi sarmaţi, deci şi printre dacii liberi. Tot aşa, Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre capadocianul Eutihie, care a propovăduit ortodoxia în nordul Dunării.[5] Relaţiile strânse dintre monahismul existent în spaţiul românesc şi Bizanţ se relevă mai ales prin descoperirile din Dobrogea. Această provincie a fost cu predilecţie în atenţia împăraţilor bizantini. Există nenumărate dovezi ale interesului manifestat de Iustinian I pentru regiunile Istrului. Însemnătatea Bisericii dobrogene este dată de monahii sciţi Ahile, Ioan Maxenţiu, Leonţiu şi Mauriciu. Există dovezi care atestă faptul că Leonţiu de Bizanţ avea origini scitice. Astfel că, începând cu secolul al V-lea, monahismul dobrogean este în strânsă legătură cu modelul teologic al monahismului bizantin.[6]

În Imperiul Bizantin, monahismul a fost pus la grea încercare în vremea disputelor iconoclaste. Odată cu triumful cultului icoanelor şi venirea la putere a lui Vasile I, monahismul bizantin cunoaşte o puternică înflorire datorată unor iluştri monahi şi teologi. Aceştia şi-au pus amprenta asupra vieţii monahale atât prin exemplu vieţii pe care o duceau, cât şi prin scrierile deosebit de importante care precizau regulile vieţii monastice. Cel mai important dintre aceşti, în secolul al IX-lea, a fost Teodor Studitul, pe care l-am menţionat şi în paginile anterioare.

Pe lângă faptul că a fost un aprig luptător contra iconoclaştilor, Sfântul Teodor Studitul a avut un impact deosebit în istoria monahismului răsăritean. Suferind persecuţiile iconoclaste, monahismul bizantin a dobândit „prestigiul martirajului” şi, din acest motiv, influenţa în lumea ortodoxă a fost extrem de mare, depăşind-o uneori pe cea a ierarhiei. În acest sens, trebuie văzută şi influenţa pe care a avut-o Teodor Studitul asupra creştinismului răsăritean în general şi asupra lumii monahale în special.[7] El a fost cel care a organizat după un model riguros viaţa morală şi canonică a monahismului. Sărăcia era una dintre caracteristicile principale ale lumii monahale din această perioadă. Sfântul Teodor Studitul îndemna la acest lucru. Politica împăraţilor macedoneni a impus acest fapt prin novelle care interziceau celor care îşi dedicau şi închinau viaţa monahismului, să poată să îşi doneze averile şi bunurile unor mănăstiri. Roman Lekapenos şi Nichifor Phokas au fost printre împăraţii care au elaborat astfel de decrete. În acest context, averile mănăstireşti scad considerabil faţă de perioada de dinainte.

Cu toate acestea, teologia monahală cunoaşte un prestigiu imens.[8] Acest lucru s-a datorat şi faptului că monahismul bizantin considera implicarea călugărilor în treeburile cetăţii pământeşti o datorie a fiecăruia. Propovăduirea Cuvântului Evangheliei trebuia colaborată cu o activitate vie în toate sectoarele vieţii pământeşti, desigur după modelul impus de voinţa dumnezeiască. De altfel, în timpul perioadei la care ne referim a fost adoptat un model de trăire spirituală care reunea două mari curente: cel isihastic şi cel al chinoviticilor. Dacă primii propuneau un model un model al rugăciunii personale şi de contemplaţie neîntreruptă în Divinitate, chinoviticii propovăduiau natura liturgică sau sacramentală a comuniunii cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog deşi a fost profetul misticii personale, a trăit cea mai mare parte din timp în comunităţi de chinovitici. Astfel, s-a ajuns la un sincronism al celor două direcţii, iar acest model de teologie monsatică s-a păstrat pănă astăzi în toată lumea creştină ortodoxă.[9]

Atunci când se vorbeşte de viaţa monahală în Imperiul Bizantin, un loc central în imaginea ei este dat de Muntele Athos. Aici s-a constituit o tradiţie monastică de mare importanţa pentru creştinismul răsăritean. Tradiţia monahală de pe muntele Athos merge până în secolele V-VI, însă prima înregistrare anagrafică datează din timpul primului împărat al dinastiei macedonene, anume Vasile I. Aproape un secol mai tărziu, tot sub aceşti împăraţi, are loc întemeierea Marii Lavre, între anii 961-963.

De atunci, începe şi istoria politică a Muntelui Athos.[10] Călugării sunt singurii locuitori permanenţi ai acestui munte sfânt. Încă de la fondarea Marii Lavre, cel mai cunoscut teolog din acea vreme, Sfântul Athanasie Athonitul a statuat, a oficializat, stilul de viaţă al monahismului athonit. Acesta devine cenobitic, după modelul mănăstirilor studite, de la care au împrumutat regula. Tradiţia de pe Muntele Athos unde predomina ermetismul şi asceza individuală, iar călugării anahoreţi trăiau în mici chilii ce ţineau de o Lavră, această regulă a comuniunii a fost inovată de Sfântul Athanasie. El a pus accent pe comuniune, pe rugăciunea făcută în comun, pe ascultare şi muncă. Această nouă direcţie promovată de Sfântul Ahanasie va dăinui pănă astăzi în viaţa monahală a ortodoxiei. Cu toate acestea, vechea tradiţie a ermetismului monastic, aşa cum am văzut şi mai sus, nu va dispărea, ci va coabita împreună cu modelul athanasian.[11]

Modelul monastic bizantin se va extinde rapid în toate ţinuturile ce se învecinau cu granţiţele Imperiului. De exemplu, ruşii aveau viaţă monahală încă din secolul al X-lea, iar prima mănăstire este datată din 1016. Mănăstirea Zografu va fi un puternic centru monahal al bulgarilor. Călugării misionari bizantini propovăduiau în toate ţinuturile, înfiinţind mici comunităţi monahale. Din perioada împăraţilor macedoneni sunt datate multe locuinţe de tip monahal din Dobrogea, aflate sub conducerea directă a Mitropoliei de Tomis.[12] Aşadar, teologia de tip monahal a fost deosebit de importantă pentru creştinismul răsăritean. Ea rămâne un model de viaţă spirituală şi astăzi. Chiar dacă în unele perioade şi anumite comunităţi preferă modelul isihastic, al comuniunii personale în Dumnezeu, monahismul a fost şi rămâne un element important în viaţa comunităţilor locale, şi a societăţii în general. Pelerinajul este forma cea mai răspândită a contactului dintre monahism şi restul societăţii. Modelul monastic s-a impus creştinismul bizantin datorită unor împăraţi ai dinastiei macedonene care au spirjint direct aceste manifestări şi au acordat călugărilor respectul cuvenit.